În momentul recoltării de către apicultor, mierea este în general, perfect fluidă. Ca atare proprietăţile fizice menţionate mai jos, nu se referă decât la produsul proaspăt extras, epurat şi necristalizat.

 

Masa volumică
În funcţie de noile norme ale unităţilor de măsură, masa volumică trebuie exprimată în kilograme pe metru cub (kg/m3). Pentru miere, ea este în medie de 1422,5 la 20°C.

În raport cu apa pură, densitatea mierii este de 1,4225. Este deci un produs relativ dens. Variaţiile de densitate provin mai ales din variaţiile conţinutului în apă. Cu cât mierea este mai bogată în apă, cu atât este mai puţin densă. Practic ne putem servi de densitate ca mijloc de a stabili conţinutul în apă al mierii. Astfel, densi­tatea medie indicată mai sus corespunde unui conţinut de aproximativ 17,2% apă.

 

Vâscozitate
Majoritatea mierilor au o vâscozitate normală, adică ele se confor­mează legii lui Newton cu privire la scurgerea fluidelor. Vâscozitatea lor depinde în principal de conţinutul în apă şi de temperatură. Depin­de mult mai puţin de compoziţie ; se constată mici variaţii de vâscozitate care depind probabil de prezenţa "dextrinelor", în cantităţi mai mult sau mai puţin importante în funcţie de originea florală a mierilor ; aceste variaţii sunt destul de mici aşa încât se poate considera că valorile critice observate se aplică practic tuturor mierilor newtoniene. Dacă se trasează curba vâscozităţii în funcţie de temperatură, se observă un punct de flexiune către 35°C. Aceasta înseamnă că vâscozitatea mierii este ridicată la temperatura  obişnuită, că ea scade rapid între 30 şi 40°C şi nu mai variază mult la temperaturi superioare. Este deci inutil să încălzim mie­rea mai mult de 40°C pentru a o face foarte fluidă.
Conţinutul în apă influenţează mult vâscozitatea mierii. Cu cât o miere conţine mai multă apă, cu atât este mai fluidă. Ne putem folosi de vâscozitate pentru a măsura conţinutul în apă al unei mieri, dar me­toda este foarte delicată.
Mierile considerate newtoniene sunt mieri cu vâscozitate anormală. Cel mai cunoscut caz este cel al mierii de iarbă neagră (Calluna), care este tixotropă. în repaos ea este rigidă, are o consistenţă gelatinoasă şi nu curge. Pentru a rupe această stare fizică, este suficient să o amestecăm cu o spatulă ; ea devine fluidă şi curge în mod normal. Redevine rigidă dacă nu este mişcată. Această vâscozitate anormală pune probleme apicultorilor pentru extragere şi prelucrare.

Căldura specifică                                                                                            
În funcţie de noile norme referitoare la unităţile de măsură ar fi bine să transformăm datele de care dispunem în unităţi din sistemul internaţional. Această operaţiune nu este indispensabilă amintindu-ne căldura masală a mierii care este egală cu 0,54 din cea a apei la 20°C, când mie­rea conţine 17% apă. Aceasta înseamnă că este nevoie de aproximativ două ori mai puţină energie (jouli) pentru a încălzi mierea, decât pentru a încălzi acelaşi volum de apă. Această cifră este foarte importantă pentru a calcula instalaţiile pentru prelucrarea mierii.

 

Conductivitate termică
Conductivitatea termică   a mierii nu este foarte diferită de cea a apei. Ea a fost calculată pentru o miere fin cristalizată. Valoarea găsită arată că mierea este rea conducătoare de căldură. Conductivitatea termică variază în funcţie de conţinutul în apă şi temperatură. Această proprietate este foarte importantă pentru tehnologia mierii.

 

Culoarea
Culoarea mierii este, în mod natural, variabilă : mierile cele mai deschise la culoare sunt aproape incolore, iar cele mai închise sunt practic negre. Între aceste două extreme se găseşte toată gama de galben şi de roşu. Culoarea mierii este datorată prezenţei unor substanţe puţin cunoscute, printre care pare să figureze carotenul. Culoarea mierii fiind o caracteristică foarte importantă din punct de vedere comercial, s-au depus eforturi pentru punerea  la punct a unor   metode de apreciere.

 

Turbiditate
Mierea naturală conţine întotdeauna, în suspensie, particule solide sau materii coloidale astfel încât pusă într-un recipient, ea este puţin tul­bure, chiar dacă este bine epurată. Această turbiditate este mai mult sau mai puţin accentuată, în funcţie de sortul de miere.

 

Fluorescenţa
În lumină ultravioletă, multe mieri prezintă o uşoară fluorescenţă. Fenomenul nu a făcut obiectul unor studii prea amănunţite.

 

Indice de refracţie
Indicele de refracţie al mierilor variază aproape liniar, în funcţie de conţinutul în apă, între 13 şi 26%, astfel încât aflăm cu uşurinţă acest conţinut, măsurând indicele de refracţie. Este necesară o corecţie de temperatură.

 

Puterea de rotaţie
Majoritatea mierilor provoacă rotaţia spre stânga a luminii polari­zate, dar există mieri dextrogine, care provoacă rotaţia planului de pola­rizare spre dreapta. Puterea de rotaţie a mierii este o caracteristică puţin semnificativă, deoarece diversele zaharuri pe care le conţine au toate pu­teri de rotaţie diferite; ceea ce se observă nu este decât o rezultantă fără prea mare valoare practică.

 

Conductibilitatea electrică
Conductibilitatea electrică a mierilor se măsoară într-o soluţie stan­dard cu 20% materie uscată. Ea este cu atât mai ridicată cu cit mierea este mai bogată în substanţe ionizabile; elementele minerale constituie esenţialul în aceste substanţe, astfel că măsurarea conductibilităţii elec­trice oglindeşte destul de bine nivelul conţinutului de cenuşă. Mierile de mană şi, în general, mierile de culoare închisă au cea mai mare conductibilitate electrică.