Tipuri de miere

 

 

.

.În miere se regăsesc substanțele conținute la origine în nectar sau în picăturile de mană aruncate de puricii de plante. Dar acțiunea albi­nelor asupra acestor materii prime nu este numai mecanică ; ea se exercită  în profunzime aducând transformări chimice importante și, în același timp, îmbogățirea cu substanțe noi provenite chiar de la albine.

.Pentru a simplifica lucrurile, putem împărți mierea în două categorii distincte : pe de o parte, mierile monoflore, care provin predominant de la o anumită plantă (salcâm, rozmarin, etc.) și, pe de altă parte mierile poliflore care provin din mai multe recolte făcute de albine într-o perioadă mai mult sau mai puțin lungă și fără dominanța netă a unei anumite plante.

.

.Mierile monoflore se mai numesc și "uniflorale"* sau "mieri de un sortiment", în timp ce mierile poliflore sunt numite și "mieri de toate-florile". Este vorba de denumiri care se pot da produselor brute. Dacă din motive comerciale trebuie să se obțină mieri omogene în cantități mari, se fac amestecuri asemănătoare acelora care se practică pentru obținerea vinurilor de calitate constantă.
.Amestecurile de miere, în măsura în care sunt realizate de tehnicieni experimentați și în bune condiții materiale, permit valorificarea unor produse care, în stare brută, ar găsi foarte greu amatori. Am greși deci dacă le-am considera de calitate inferioară ; ele reprezintă numai o tendință la uniformizare, la standardizare, care se judecă în funcție de temperamentul fiecăruia. Aceste produse brute pot fi comparabile cu vinurile de țară care plac sau care nu plac dar care asigură varietatea, în timp ce vinurile la scară industrială nu rezervă nici o surpriză.
.Numărul mierilor monoflore care se pot recolta într-o țară ca România este relativ redus. Unele dintre ele se recoltează în cantități de ordinul tonelor, cum e la salcâm, altele au o producție limitată, ele provenind de la plante a căror arie de răspândire geografică este relativ mică.
.Cele mai importante dintre aceste mieri sunt prezentate în continuare:

 

. Mierea de rapiță
.Mierea de rapiță este obținută din flori de Brassica napus var. oleifera, plantă oleaginoasă care în ultimii ani acoperă din ce în ce mai multe suprafețe agricole. Această cultură se găsește în prezent aproape peste tot, cu excepția regiunilor de munte.
.Mierea de rapiță se recoltează în lunile mai-iunie dacă provine din însămânțări de toamnă. Rapița de primăvară, care ocupă suprafețele mai mici, înflorește mai târziu și mierea se recoltează în iulie-august.
.Mierea de rapiță este destul de ușor de descris deoarece se găsește în cantitate mare în stare pură sau aproape pură. Colorația este foarte slabă, nu depășește 35 mm pe scara Pfund (care este gradată de la 0 la 140 mm). Mirosul ei este cel al florilor de rapiță ; gustul este dulce, fără o caracteristică anume.
.Conținutul în apă al mierii de rapiță este destul de ridicat și anu­me în jur de 18%. Aceasta datorită faptului că este miere de primăvară care se recoltează repede pentru a nu cristaliza în faguri; în aceste condiții, există tendința de a se recolta mierea înainte de maturare completă. Valoarea pH este relativ ridicată și aciditatea destul de slabă (pH 4, aciditate totală de ordinul a 15 meq./kg). Conductibilitatea electrică foarte scăzută indică un conținut sărac în substanțe minerale. Spectrul zaharurilor este caracterizat prin abundența glucozei (48%) care domină net asupra fructozei (44%), în timp ce zaharurile minore sunt puțin abundente (4,5%). Acest spectru arată o tendință foarte netă pentru cristalizare spontană și foarte rapidă ; când este foarte pură, mierea de rapiță poate să cristalizeze încă de la extracție, mai ales dacă timpul este răcoros. Trebuie deci să trecem mierea printr-un  maturator cu termostat.
.Spectrul polinic al mierii de rapiță conține o cantitate mare de polen de rapiță și anume 95% sau chiar mai mult. în aceste condiții, polenurile secundare sunt rare, ceea ce complică cercetarea originii geografice. Aceste polenuri secundare aparțin unei flore de primăvară destul de banală (pomi fructiferi, păpădie și salcie) care nu este caracteristică unei regiuni precise.
.Cultura de rapiță este întinsă acum în multe țări din Europa și America. Ea se întâlnește în Germania și în Polonia precum și în Canada, unde depășește mierea de trifoi care constituia înainte prima resursă meliferă a Canadei.

 

. Mierea de salcâm
.Mierea de salcâm este mierea produsă de albine din nectarul florilor de salcâm, Robinia pseudocacia. Pentru botaniști, adevăratele acacia constituie un foarte important gen al leguminoaselor; mimoza aparține acestui gen. Salcâmul Robinia pseudocacia populează în mod diferit teritoriul românesc ; el poate forma adevărate păduri sau poate crește izolat. Numai pădurile foarte mari produc material suficient pentru o recoltă pură sau aproape pură de miere de salcâm. Asemenea păduri se găsesc în nordul țării (Valea lui Mihai) sau în sud, dar producția depinde foarte mult de condițiile meteorologice (înghețurile târzii și ploile îndelungate, reci, de primăvară pot calamita culesul), deci este neregulată.     
.Mierea de salcâm se recoltează în iunie, înflorirea producându-se în a doua jumătate a lunii mai. Este mierea cea mai limpede care se recoltează în România (maximum 30 mm pe scara Pfund). Această miere are multă finețe și discreție, ceea ce face să fie apreciată pentru îndulcirea alimentelor și ceaiurilor fără să le denatureze gustul. Conținutul în apă aproape normal (mai mic de 18%). pH-ul este aproape de 4 și aciditatea destul de slabă (de ordinul a 14 meq/kg), o conductibilitate electrică foarte scăzută, ceea ce este în conformitate cu un conținut în materii minerale mai mic de 0,1%. Spectrul zaharurilor este foarte interesant , remarcându-se prin bogăția în levuloză (aproape 50% din substanța uscată) și săracă în glucoza (34%). Zaharurile secundare sunt destul de bine reprezentate, aproape 10% dizaharide (zaharoză și maltoză) și aproape 3 erloză, un zahăr specific mierii.
.O asemenea compoziție are drept consecință o viteză de cristalizare foarte scăzută, uneori nulă, în sensul că după câțiva ani chiar, mierea de salcâm poate să rămână lichidă. Exceptând acest caz extrem, mierea de salcâm rămâne de obicei lichidă timp de un an.
.Când o miere de salcâm este foarte pură, spectrul său polinic este redus. Polenul de salcâm este preponderent, dar deoarece florile de salcâm sunt sărace în polen mierea este și ea săracă în polen : ea conține adesea mai puțin de 10000 grăuncioare de polen în 10 g. Pe lângă polenul de Robinia, se mai găsește și polenul arborilor fructiferi, păpădiei, salciei și de asemenea al rapiței, sparcetei și trifoiului. Asocierea dintre Robinia și castan nu este rară în România dar ea denotă o recoltă târzie ; ea se întâlnește rar în mierea de salcâm.
.Deși salcâmii Robinia sunt de origine americană, producția lor este caracteristică mai mult pentru Europa și în special pentru Europa de Est. Spectrul polinic al mierii de salcâm este diferit în funcție de țară. De exemplu cel din Ungaria și din România este destul de diferit de cel al mierii din Franța; în aceste mieri se găsește polen de Loranthus europaeus, plantă asemănătoare cu vâscul care lipsește din flora franceză. Polenul de Loranthus constituie un indicator al unei origini danubiene.

 

. Miere de lavandă
.Mierea de lavandă este produsă de albine din nectarul diferitelor specii și subspecii din genul Lavandula ca și din hibrizii lor cultivați sub numele de lavandină. Totuși trebuie să excludem specia L. stoechas care dă o miere foarte diferită.
.Caracteristicile mierii de lavandă sunt deosebite de cele ale mierii de lavandină.
Mierile de lavandă fină sunt mai colorate decât cele de lavandină ; acest lucru poate fi datorat faptului că polenul de lavandă este foarte pigmentat. În cazul lavandinei, hibrid steril, staminele sunt goale sau aproape goale. Deci nectarul nu este îmbogățit cu pigmenții din polen și mierea obținută este foarte deschisă la culoare. Mierile de lavandă cele mai închise la culoare ating 55 mm pe scara Pfund.
.Indiferent dacă provin de la lavandă sau de la lavandină, mierile sunt foarte parfumate și aromate. Mirosul nu este chiar același cu al florilor de lavandă.
.Înflorirea lavandei și lavandinei are loc în plină vară, între iulie și septembrie. Recolta se face în general spre sfârșitul lunii august.
.Contrar mierilor prezentate mai sus, mierea de lavandă și cea de lavandină sunt sărace în apă : adesea mai puțin de 17%. PH-ul este scă­zut și aciditatea totală este relativ mare (pH-ul este în jur de 3,5 iar aciditatea de 34 meq./kg). Spectrul zaharurilor arată un echilibru destul de bun între levuloza (în jur de 42%) și glucoza (în jur de 39%) ; dizaharidele sunt abundente (13%), în special zaharoza.
.Mierea de lavandină cristalizează destul de repede și cu granulație fină, în timp ce mierea de lavandă fină cristalizează mai încet și mai grosieră.
.Conținutul în substanțe minerale este mic și conductibilitatea electrică joasă. Spectrul polinic al mierii de lavandă este foarte diferit de cel al mierii de lavandină. Mierea de lavandă este bogată în polen de lavandă, dezvoltat normal, în timp ce polenul de lavandină foarte puțin abundent și redus are o exină deformată. Polenurile care îl însoțesc pe cel de lavandă sau de lavandină sunt în general caracteristice pentru flora țării din care se recoltează ; compozitele și papilionaceele sunt foarte bine reprezentate și în special albăstrelele și sparcetele. Adeseori se pun în evidență, la analiză, polenuri care indică transhumante anterioare. Este cazul polenului de iarbă-neagră arborescentă.


. Mierea de rozmarin este produsă de albine din nectarul de rozmarin, plantă sălbatică, foarte abundentă în unele regiuni ale țării noastre și în diferite țări din bazinul mediteranean.

.Producția de miere este foarte neregulată deoarece depinde de condițiile meteorologice de la sfârșitul iernii și începutul primăverii. Înflorirea durează din noiembrie până în mai, perioada de vârf situându-se în luna aprilie. Recoltarea se face în mai. Conținutul în apă este scăzut (mai mic de 17,5%).
.Mierile de rozmarin au o aromă delicată; când sunt foarte pure, au gust foarte fin. Gustul este mult mai accentuat când mierea de rozma­rin este combinată cu miere de cimbrișor care înflorește aproape în același timp și pe același teren cu rozmarinul. Colorația este slabă, maximum 35 mm pe scara lui Pfund, pH-ul este apropiat de 3,8 ; aciditatea este slabă, ca și conținutul în substanțe minerale.
.Spectrul zaharurilor este destul de echilibrat : 39% glucoza și 43% fructoză cu 13% dizaharide (în special maltoză) și aproape 2% erloză. Cristalizarea este destul de rapidă și granulația fină. Spectrul polinic este supus unor variații importante ; polenul de rozmarin poate fi reprezentat foarte diferit în funcție de regiunea de producție și probabil și în funcție de tipul de apicultură practicat. Se poate întâmpla ca o miere de rozmarin autentică să nu conțină mai mult de 10% polen de rozmarin, celelalte polenuri fiind foarte reprezentative pentru flora vizitată de albine pentru a culege polen; papilionacee de tipul Ulex, cistacee, cimișir (merișor), viță-de-vie, iarbă-neagră arborescentă. În general, mierile de rozmarin sunt bogate în specii; este un lucru obișnuit să se găsească mai mult de 30 de tipuri de polen în aceeași miere, ceea ce indică o floră locală forate variată .
.Examenul aprofundat al spectrului polinic al mierilor de rozmarin, permite să se facă deosebirea netă între mieri de rozmarin produse în diferite țări.


. Mierea de iarbă-neagră
.Mierea de iarbă-neagră este produsă de către albine din nectarul de iarbă-neagră Calluna vulgaris. Aceasta este o plantă comună care se găsește pe vaste terenuri silicioase unde formează, în anumite locuri, un covor continuu sub pinii maritimi.
.Mierea de iarbă-neagră are caracteristici atât de originale încât nu poate fi confundată cu nici o alta. Are o savoare puternică, ușor amăruie și un puternic miros de floare. Se poate spune că și poate place celor care caută în miere altceva decât un simplu edulcorant.
Conținutul în apă este ridicat : în jur de 22-23%, ceea ce este anormal pentru o miere obișnuită dar admis pentru mierea de Calluna pură. Vâscozitatea sa este anormală : ea este tixotropă. Nu poate fi extrasă din faguri prin metodele obișnuite.
Forța centrifugă realizată de extractoare nu are nici un efect asupra mierii atâta timp cât este sub formă de gel. Pentru a o aduce în stare de sol se folosesc aparate speciale numite "perforatoare". Aceste aparate, manuale sau electrice, au baterii de ace a căror distanțare și așezare corespund cu cea a celulelor. Acele pătrund în celule și distrug structura de gel a mierii fără a deteriora fagurii; acele sunt montate pe arcuri foarte suple și se termină cu câte un vârf bont. Imediat ce perforarea a adus mierea în stare de soluție, aceasta poate fi extrasă ca orice miere prin forța centrifugă.
.Datorită acestei proprietăți uimitoare a mierii de iarbă-neagră, apicultorul o poate obține în stare pură. Practic, este suficient să facă o extracție dublă. După ce se  descăpăcește fagurele, acesta este pus în centrifugă ; mierea normală este extrasă, iar cea de iarbă-neagră rămâne. Se pune în funcție perforatoarea și se mai pune fagurele a doua oară în extractor. Mierea provenită din această a doua extracție este miere pură de iarbă neagră.
.Tixotropia mierii de iarbă neagră se datorește unei proteine care se găsește în nectar care poate ajunge la 2% din greutatea mierii.
.Încălzind moderat mierea de iarbă neagră, se obține o gelificare mai intensă. Pasteurizarea la 65°C timp de câteva minute este suficientă pentru a distruge drojdiile și pentru a dezvolta gelificarea. Ea permite obținerea unei mieri de iarbă-neagră care se păstrează bine în ciuda unui procent de umiditate foarte ridicat.
.Tixotropia mierii de iarbă-neagră are o influență ciudată asupra cristalizării. Germenii de cristalizare fiind imobilizați în gel, cristalele cresc pe loc, în timp ce într-o miere obișnuită, curenții de convecție antrenează germenii în toată masa. Se formează cristalele care pot atinge 1 sau 2 mm în diametru ; sunt aglomerări aproape sferice și foarte dure.
Mierea de iarbă-neagră are o colorație medie mergând spre roșu care atinge 85 mm pe scara Pfund. Se observă o anumită tulbureală datorată prezenței proteinei.
.Conductibilitatea electrică este relativ ridicată, pentru o miere de flori, ca și conținutul în substanțe minerale, pH-ul este cuprins între 4 și 4,6 ; aciditatea este medie. Spectrul zaharurilor indică predominanța netă a fructozei asupra glucozei și importanța mică a zaharurilor secundare. Această compoziție favorizează o viteză mică de cristalizare.
.Se poate, de asemenea, scoate în evidență ca un caracter original, conținutul foarte bogat în amilază.
.Spectrul polinic al mierii de iarbă-neagră poate fi mult modificat prin modul de extracție. Într-adevăr, folosirea perforatoarelor introduce în miere cantități importante de polen provenind din celulele unde acesta este stocat de albine. În plus, vâscozitatea anormală împiedică considerabil epurarea prin diferență de gravitate. În aceste condiții, polenul care se depune pe suprafața mierii, în câteva zile rămâne prizonie ; acesta este găsit la analiză, al cărei rezultat este modificat. De aceea, o miere foarte pură de iarbă-neagră poate să conțină ca polen dominant o specie total diferită, ca de exemplu polen de castan. Când se face analiza polinică a unei mieri de iarbă-neagră care nu a fost îmbogățită în mod artificial in polen, prin tehnicile de extracție, se găsește polenul de iarbă-neagră dominant și în cantitate normală. În fiecare din regiunile producătoare de miere de iarbă-neagră există o floră secundară destul de variată pentru a putea deosebi o miere de iarbă-neagră provenind din altă regiune sau țară.

 

. Mierea de mană de brad
.În practica curentă, nu se vorbește despre "miere de mană de brad" ci pur și simplu de "miere de brad". Desigur, pentru profani distincția este subtilă ; pentru consumatori, ea este în general de neînțeles, cum ar fi cea între mana provenind de la diverse specii de hemiptere și de la diferite specii de conifere. În aceste condiții, se admite din ce în ce mai mult că denumirea "miere de brad" se aplică mierii de mană recoltată de albine pe brazi și pe molizi. Ceea ce nu exclude însă posibilitatea introducerii unor denumiri mai restrictive pentru producții locale de o calitate  excepțională.
.Perioada de producție, mai mult sau mai puțin lungă, este vara.
.Datorită compoziției lor foarte deosebite, mierile de brad au o savoare dulce, foarte agreabilă, asemănată malțului. Sunt puțin dulci și au o aromă slabă. Culoarea, foarte intensă, poate să meargă până la negru dar deseori este mai deschisă. Totuși nu ar trebui să fie sub 65 mm pe scara Pfund.
.Conținutul în apă este destul de slab, (mai mic sau chiar mult sub 18%). Vâscozitatea este normală, dar mierile de brad cu conținut mic de apă sunt mai vâscoase decât mierile comune cu același conținut în apă și au tendința să fileze la transvazare.
.PH-ul mierilor de brad este destul de ridicat putând ajunge până la 5 ; el se situează în medie în jur de 4,6, însă aciditatea este mai degrabă mare. Conductibilitatea electrică este ridicată, ca și conținutul în substanțe minerale. Aceste caracteristici sunt destul de specifice pentru a fi utilizate la recunoașterea prezenței manelor într-un amestec.
Spectrul zaharurilor este net diferit de cel al mierilor florilor de calitate obișnuită. Fructoza (37%) predomină asupra glucozei (32%), dar se găsesc și aproape 11% dizaharide și melezitoză în proporție destul de mare (până la peste 10%). În general, se poate spune că spectrul zaharurilor din mierile de brad este decalat spre zaharurile cu greutate moleculară ridicată. Este un fapt cunoscut de mult timp, dar înainte de folosirea metodelor de cromatografie ne mulțumeam să punem în evidență ce se numeau "dextrinele" mierii de brad.
.Am menționat mai sus că examenul microscopic al mierilor de mană dă rezultate a căror interpretare este diferită de cea care se face pentru mierea de flori. Nu voi mai reveni asupra acestui aspect; să menționez totuși că polenul care însoțește sporii de ciuperci și alte elemente figurate dă informații asupra originii geografice a mierilor de brad. Cu condiția unei documentații suficiente, putem distinge de exemplu, mierile de brad din Carpații Orientali de cele din Carpații Occidentali.
.Mierile de brad joacă un rol foarte mare în Europa Centrală datorită întinderii pădurilor de conifere în vest, în Germania, Elveția, Austria și dincolo de ea, spre est. În Germania se face net diferența între mierile de brad provenind de la bradul pectinata și cele de la molizi, mult mai slab cotate.


Mieri monoflore diverse
.Cele câteva mieri monoflore pe care le-am studiat sunt cele mai bine cunoscute și joacă un rol economic în producția românească. Dar, alături de aceste mieri dintre care unele se bucură de o reputație mare și sunt foarte căutate de clientelă mai există alte aproximativ douăzeci de mieri care mai mult sau mai puțin regulat, pot fi obținute în stare monoflorală, despre care nu există o documentație precisă și fiabilă. Descrierile care se găsesc în literatura de specialitate sunt adeseori vagi și pline de greșeli, căci nu este ușor să cunoști originea botanică a unei mieri numai pe baza observațiilor efectuate în teren.

 

. Muștar de câmp (Sinapis arvensis).

.Există analogii între mierea de rapiță și cea de crucifere înrudite din punct de vedere botanic, adică aparținând genurilor Sinapis, Raphanus și Brassica. Mierea de muștar este o miere deschisă la culoare cu cristalizare foarte rapidă. Ca toate mierile de crucifere din aceeași grupă, este fie nu prea aromată, fie afectată de un miros de varză care, în cazuri extreme poate fi de-a dreptul dezagreabil.


. Tei (Tilia sp.).

.România poate fi considerată ca o țară mare producătoare de mieri de tei. Uneori  se întâmplă ca în apropierea anumitor masive forestiere sau a unor parcuri foarte mari din Moldova sau alte regiuni să se recolteze mieri de tei foarte caracteristice. Mierea de tei este destul de deschisă la culoare, cu reflexe verzi, cu conținut ridicat în apă ; aroma foarte pronunțată amintește perfect planta de origine. Cristalizarea este rapidă. Conțin adesea o proporție de mană nu tocmai neglijabilă deoarece teii adăpostesc numeroși purici. Mierile de tei foarte pure, provenind din România, Rusia, Polonia și mai ales din Extremul Orient au o aromă foarte puternică și este de preferat să fie amestecate cu alte mieri mai neutre. Dată fiind bogăția de arome a mierilor de tei, mierile "poliflore" sunt uneori considerate de către producătorul lor, acesta de bună credință, ca mieri de tei monoflore deși ele nu conțin decât o proporție mică de miere de tei. Se atribuie mierii de tei virtuțile medicinale ale plantei (calmante, expectorante).


. Crușin (Rhamnus frangula).

.Sunt mieri cu aromă foarte delicată, de culoare medie. Li se atribuie, ca și merii de tei, proprietățile medicinale ale plantei din care provine.


. Lucerna (Madicago sativa).

.Mierea de lucerna este o miere de culoare deschisă, cu gust neutru, care cristalizează repede și cu cristale cam mari.


. Trifoi alb (Trifolium repens).

.Mierea de trifoi alb este o miere cu proprietăți deosebite, de calitate excelentă, de culoare deschisă, cu o aromă puțin pronunțată dar agreabilă, cu cristalizare fină. În România, conținutul său în apă este uneori prea mare ; se numără printre mierile care trebuie deshidratate puțin înainte de extracție, prin păstrare în cameră caldă.


. Trifoi roșu (Trifolium pratense).

.Trifoiul roșu dă o miere foarte deschisă la culoare, cu gust dulce și agreabil, care cristalizează repede.


. Sparceta (Onobrychis sativa).

.Mierile de sparcetă sunt de calitate bună, de culoare puțin mai închisă decât mierile de trifoi dar mult mai parfumate. Sunt sărace în apă și cristalizează fin.


. Arbori fructiferi (Prunus sp., Pirus sp. etc.)

.Mierile de arbori fructiferi sunt destul de rare în stare pură. În România, ele provin cel mai adesea de la merii din regiunile de deal care înfloresc destul de treptat și abundent. Sunt mieri de bună calitate, deschise la culoare cu cristalizare rapidă și cu granulație fină.


. Păducel (Crataegus oxyacantha).

.Producția de mieri de păducel se obține în stare relativ pură acolo unde există multe garduri vii de păducel sau văi cu acest arbust. Mierea are colorație medie și gust agreabil. Gardurile vii de păducel sunt amenințate cu dispariția ; se consideră că ele constituie un rezervor al bolii arborilor fructiferi cunoscută sub numele de "focul bacterian" și se preconizează distrugerea lor.


. Mărăcine (Rubus sp.).

.Mărăcinele dă o miere de culoare deschisă, de calitate bună și cu gust agreabil; cristalizează încet.


. Pufuliță (Epilobium spicatum).

.Mierile de pufuliță pure nu sunt obișnuite în România, dar joacă un rol important în Marea Britanie și în câteva țări din nordul Europei. Sunt descrise ca mieri de culoare deschisă, de calitate excelentă, cu gust agreabil; cristalizează fin.


. Iedera (Hedera helix).

.În România se semnalează uneori recolte de miere de iederă, în anii cu toamnă însorită. Este o miere de culoare medie, cu cristalizare rapidă.


. Floarea-soarelui (Helianthus annus).

.Mierile de floarea-soarelui sunt bine cunoscute încă de când a început cultivarea acestei plante în diferite regiuni ale României. Au o frumoasă culoare aurie, un gust agreabil și nu cristalizează repede. Culesul de floarea-soarelui este unul din culesurile principale de la noi.


. Albăstrea (Centaurea cyanus).

.Mierile de albăstrele aparțin practic trecutului, deoarece generalizarea folosirii ierbicidelor în lanurile de grâu tinde să le facă să dispară. Sunt mieri de culoare deschisă, cu cristalizare fină, ușor amare.


. Păpădie (Taraxacum densleonis).

.Mierile de păpădie au o culoare galben-portocalie caracteristică. Au un gust puternic, cristalizează repede și cu granulații mari. Mierile de păpădie se recoltează în exclusivitate în regiunile de creștere a animalelor unde păpădia crește în pășuni.


. Arbatus (Arbatus unedo).

.Mierile de arbatus relativ pure nu se recoltează decât în Corsica. Amăreala lor foarte pronunțată este bine cunoscută.


. Rododendron (Rododendron sp.).

.Mierile de rododendron, foarte deschise la culoare și cu gust dulce, cristalizează foarte încet deoarece sunt bogate în fructoză și zaharoză. Aceste mieri nu prezintă nici un pericol ; mierea de rododendron toxică, cu care s-au otrăvit soldații lui Xenofon (cf. Anabase), provenea de la R. ponticum, comun în Asia Mică. Toxicitatea mierilor provenind de la această specie se datorează prezenței în nectar a andromedotoxinei.


. Iarba-neagră cenușie (Erica cinerea).

.Această iarbă-neagră dă o miere foarte colorată, cu gust foarte puternic, mai degrabă amar, recoltată uneori în Lande.


. Iarba-neagră arborescentă (Erica arborea).

.Mierea de iarbă-neagră arborescentă nu este cunoscută în stare pură. Asemenea celorlalte mieri de iarbă-neagră, aceasta este destul de închisă la culoare și are gust puternic.


. Cimbrișor (Thymus vulgaris).

.Mierile de cimbrișor sunt foarte parfumate. În România producția lor este limitată la câteva regiuni.


. Hrișcă (Fagopyrum esculentum).

.Producția ei în stare pură este foarte redusă. Este o miere caracteristică, atât prin culoarea de un roșu foarte închis cât și prin aroma cu totul specială care nu se întâlnește la nici o altă miere. Cristalizează încet. Gustul său deosebit face ca această miere să fie căutată pentru fabricarea turtei dulci cu miere.


. Castan comestibil (Castanea sativa).

.Mierile de castan se definesc destul de greu deoarece sunt, după caz, mieri de nectar foarte pure și relativ deschise la culoare sau amestecuri de miere de nectar și miere de mană mai închisă. În orice caz, gustul lor este foarte pronunțat și amar. Producția de miere de castan rămâne importantă în România în ciuda contaminării masivelor de castan cu focul bacterian și uscarea multor copaci. Castanii sălbatici rămân totuși foarte numeroși, fiind răspândiți în anumite regiuni ale țării. Polenul de castan este prezent într-o proporție foarte mare în mierile recoltate după luna iunie.
Compoziția mierilor de castan a făcut obiectul câtorva studii. Se știe că este mai bogată în fructoză decât în glucoza ceea ce le face să cristalizeze încet. Conductibilitatea lor electrică este destul de ridicată. Sunt bogate în diastază și în inhibină. Studiul acestor mieri ar trebui reluat și aprofundat  deoarece importanța lor  economică nu este neglijabilă.

prima pagină api-manual produse apicole sus

 

lavanda